Filosoful francez Blaise Pascal a scris odată: “Toate problemele umanității izvorăsc din incapacitatea omului de a sta singur într-o cameră în mod liniștit.” A fost o gândire simplă și profundă despre natura plictiselii, despre conștientizarea de sine și despre capacitatea noastră nesfârșită de a ne distrage atenția cu nimicuri.
Încearcă asta: stai într-o cameră liniștit, fără distrageri – fără telefon, fără muzică, fără televizor sau podcast-uri, ori jocuri video – și nu face nimic timp de douăzeci de minute. Nu cânta. Nu dansa. Nu încerca să vezi câte flotări poți face, nu încerca să-ți tai unghiile de la picioare sau să numeri dungile de pe tavan. Doar stai și fii singur cu gândurile tale.
Cu excepția cazului în care ai experimentat deja meditația, ai putea întâmpina dificultăți în a face acest lucru. Sau, cel puțin, s-ar putea să găsești această experiență extrem de neplăcută sau plictisitoare.
De fapt, psihologii au testat acest lucru de mai multe ori, și, surpriză, surpriză… oamenilor nu le place cu adevărat să facă asta. Într-un experiment, aproape jumătate dintre participanți au fost atât de nemulțumiți încât au preferat să fie supuși unui șoc electric pentru a părăsi încăperea mai devreme.
Teama de a rămâne singur într-o cameră
De ce ne simțim atât de inconfortabil când suntem lăsați singuri împreună cu gândurile noastre?
Se pare că există ideea că imposibilitatea noastră de a tolera plictiseala, adică nevoia noastră constantă de stimulare și distracție, ne conduce să întreprindem acțiuni prostești și dăunătoare, atât pentru noi, cât și pentru ceilalți.
Dar există și o explicație puțin mai profundă și mai subtilă. Există anumite caracteristici ale gândurilor și sentimentelor noastre pe care nu le agreăm în legătură cu noi înșine. Prin urmare, probabil simțim nevoia să ne distragem de noi înșine în raport cu toate lucrurile neplăcute care se agită în mintea noastră.
Cu cât negăm sau respingem mai mult lumea noastră interioară, cu atât mai mult căutăm în mod compulsiv lucruri exterioare care să ne ocupe atenția.
Această autorespingere conduce la comportamente autodistructive, cum ar fi căutarea senzațiilor puternice și dezvoltarea dependențelor. Unii dintre noi par a fi atât de nemulțumiți de ei înșiși încât ar prefera să experimenteze durerea externă, cum ar fi electrocutarea sau utilizarea unei lame, în loc să se confrunte cu durerea internă a auto-reflecției.
Ce concluzie șocantă…
(Cer scuze…)
Prea conștient?
Există o linie subțire între sănătoasa conștientizare de sine și (de multe ori nesănătoasa) conștiință de sine.
Conștientizarea de sine este pur și simplu observarea și recunoașterea a tot ceea ce se întâmplă în interiorul minții tale.
Observi că ești iritat. Observi că ai dificultăți în a te concentra. Observi că povestea colegului tău despre sfârșitul de săptămână este plictisitoare și îți spui: “Nu interesează pe nimeni.”
Conștientizarea de sine este ca și cum ai sta pe bancă în parcul minții tale, privind gândurile, sentimentele și impulsurile trecând pe lângă tine.
Uneori, e haos în parcul nostru mental. E gunoi peste tot, o grămadă de copii țipând și certându-se unul cu altul, poate un toxicoman sărind prin gunoaie, etc.
Și aici intervine conștiința de sine.
Conștiința de sine reprezintă judecarea a ceea ce se întâmplă în mintea noastră.
Să observi că ești iritat înseamnă conștientizare de sine. Să îți faci griji că ești un idiot pentru că ești iritat înseamnă conștiință de sine.
Să crezi că povestea colegului tău este plictisitoare înseamnă conștientizare de sine. Să crezi că ești un coleg de muncă groaznic și un om rău pentru că tu crezi că povestea lui este plictisitoare înseamnă conștiință de sine.
Dacă conștiientizarea de sine stă pur și simplu în parcul nostru mental și privește vagabondul nostru interior cum face un rahat pe toboganul copiilor, conștiința de sine aleargă prin parc strigând: “Totul este greșit! Opreşte-te! Fă-l să se oprească!”
Conștiința de sine ne face mai nesiguri și mai anxioși, deoarece încearcă să impună vieții noastre interioare un standard arbitrar creat de viața noastră exterioară.
Ne judecăm furia, deoarece credem că lumea se așteaptă ca noi să fim fericiți. Ne judecăm nerăbdarea, deoarece credem că lumea se așteaptă ca noi să fim grijulii. Ne judecăm nesiguranța, deoarece credem că lumea se așteaptă ca noi să fim încrezători.
Buddha a spus că ura este ca și cum ai bea otravă și ai aștepta ca cealaltă persoană să moară. Ei bine, conștiința de sine este ca și cum te-ai înjunghia pe tine însuți, crezând că astfel vei deveni mai plăcut sau acceptat de ceilalți.
Remediul pentru conștiința de sine este pur și simplu mai multă conștiință de sine. Așa cum observi iritabilitatea drept obiect al atenției tale, tot astfel vei observa judecata asupra acelei iritabilități ca pe un alt obiect al atenției tale.
Apare emoția – apoi apare emoția legată de acea emoție, sau “meta-emoția.”
… Și apoi sunt doar broaște țestoase până jos.
Plictiseală = creativitate?!
Există un alt beneficiu atunci când poți sta și îți poți permite să te plictisești: acest lucru stimulează creativitatea.
Creativitatea este un domeniu în care percepțiile noastre și cercetarea reală nu ar putea fi mai diferite.
În general, presupunem că oamenii creativi sunt sălbatici, spontani și puțin nebuni. Se pare că majoritatea geniilor creative din istorie au fost obsedați de rutină și de muncă asiduă.
Presupunem că creativitatea izvorăște dintr-o viață plină de provocări și dificultăți. De fapt, ea provine din disponibilitatea de a petrece perioade semnificative de timp gândindu-ne și plictisindu-ne.
Una dintre modalitățile de a deveni mai creativ, despre care am scris anterior, este să devii pur și simplu mai prolific. Atunci când cercetezi figurile creative remarcabile din istorie, descoperi că majoritatea dintre ei pur și simplu au produs mult mai mult decât contemporanii lor.
Folosind o analogie din baschet, nu era vorba că ar fi fost niște aruncători mai preciși, ci în mare parte, doar și-au asumat mult mai multe aruncări.
Ulterior, istoria uită de eșecurile lor.