Când eram tânăr, de fiecare dată când familia mea primea un sistem stereo sau un aparat electronic, apăsam fiecare buton, conectam și deconectam fiecare cablu, doar ca să văd ce face fiecare lucru. Cu timpul, am învățat cum funcționează totul. Și pentru că știam cum funcționează totul, de multe ori eram singura persoană din casă care folosea aparatura.
Ca mulți copii din generația mea, familia mea mă privea cu uimire, ca și cum aș fi fost vreo minune. Pentru ei, faptul că puteam să mă descurc cu tehnologia fără să mă uit în manualul de instrucțiuni mă făcea să par ca reîncarnarea lui Tesla. Își clătinau capetele, râdeau în hohote și spuneau, “Cum folosești chestia asta?” și eu doar îmi ridicam ușor umerii și nu înțelegeam cu adevărat întrebarea. Sunt butoane. Le apeși și vezi ce se întâmplă. În cele din urmă, înveți să apeși pe cele potrivite.
E ușor să privești înapoi la generația părinților noștri și să râzi de tehnofobie. Dar, cu cât înaintez în viața de adult, cu atât îmi dau seama că avem cu toții domenii în care suntem la fel cum era familia cu noul sistem stereo: stăm și ne uităm și clătinăm din cap și spunem, “Dar cum?” Când de fapt, este la fel de simplu precum a face pur și simplu acel lucru.
Primesc mesaje de la oameni care întreabă lucruri de genul acesta tot timpul. Și mulți ani la rând, nu am știut ce să le răspund.
De la fata a cărui părinți sunt, au economisit toată viața pentru a o trimite la facultatea de medicină. Dar acum este la facultatea de medicină și o urăște și nu vrea să-și petreacă viața ca medic și vrea să renunțe mai mult decât orice. Se simte blocată, atât de blocată încât ajunge să trimită un mesaj unui străin de pe internet și să-l întrebe despre o întrebare trivială și evidentă, cum ar fi: ‘Cum renunț la facultatea de medicină?’
Sau tipul de la facultate care are o simpatie pentru tutorele său, care este un student absolvent, dar care nu-și poate închipui cum să treacă peste acele granițe invizibile care îi separă. Așa că agonizează asupra fiecărui semn, fiecărui râset, fiecărui zâmbet, fiecărei mici devieri a conversației și îmi trimite un roman de 23 de pagini care se încheie cu întrebarea evidentă și trivială: ‘Cum o invit în oraș?’
Sau mama singură a copiilor care au renunțat la școală și care lenevesc pe canapeaua ei, mâncându-i mâncarea, cheltuindu-i banii, total indiferenți de spațiul sau de dorința ei de intimitate. Își dorește ca ei să-și continue viețile. Își dorește ca ea să-și continue viața. Cu toate acestea, simte o teamă copleșitoare de a-i îndemna pe copiii săi să se desprindă de casă, o teamă atât de puternică încât ajunge să pună întrebarea: “Cum îi pot încuraja să se mute afară?”
Acestea sunt întrebări de tip SITEM STEREO. Din exterior, răspunsul este simplu: pur și simplu fă-o.
Dar din interior, din perspectiva fiecărei persoane, aceste întrebări par incredibil de complexe și opace – enigme existențiale învelite în mister, împachetate într-o pungă de la KFC plină de cuburi Rubik.
Întrebările de tip SISTEM STEREO sunt amuzante pentru că par dificile pentru oricine le are și par ușoare pentru oricine nu le are.
Problema aici constă în emoțiile noastre. Să completezi documentele necesare pentru a renunța la facultatea de medicină este o acțiune simplă și evidentă. Să frângi inima părinților tăi nu este. Să inviți pe cineva să iasă în oraș este la fel de simplu precum a rosti cuvintele. Dar riscul de a te simți jenat și de a fi respins pare mult mai complicat. Să îi ceri cuiva să se mute din casa ta este o decizie clară. Dar senzația că îți părăsești proprii copii nu este.
Am luptat cu anxietatea socială o bună parte a adolescenței și tinereții mele. În mare, ziua mă distrăgeam cu jocuri video, iar serile erau dedicate exclusiv alcoolului sau țigărilor. Timp de mulți ani, gândul de a vorbi cu un străin – mai ales dacă acel străin era foarte atrăgător/interesant/popular/inteligent – mi s-a părut imposibil. M-am plimbat ani în șir fără să-mi dau seama, punându-mi întrebări prostești de tip SISTEM STEREO.
“Cum?! Poți să te apropii și să vorbești pur și simplu cu o persoană? Cum poate cineva să facă asta?”
Aveam tot felul de convingeri distorsionate, precum ideea că nu era permis să vorbești cu cineva decât dacă aveai un motiv practic, sau că femeile ar putea crede că sunt un violator în serie dacă spuneam un simplu “Bună”.
Problema era că emoțiile mele îmi defineau realitatea. Din moment ce părea că oamenii nu voiau să vorbească cu mine, am ajuns să cred că oamenii nu voiau să vorbească cu mine. Și de acolo, întrebarea mea de tip SISTEM STEREO: “Cum vorbești cu cineva?”
Pentru că am eșuat în a separa ceea ce simțeam de ceea ce se întâmpla cu adevărat în realitate, nu m-am putut proiecta în afara mea unde să privesc lumea pentru ce era: un loc simplu în care două persoane pot să se apropie una de cealaltă în orice moment și să vorbească.
Navigând prin frică
Am scris în detaliu într-un articol anterior despre cât de puțin ne putem încredere în propriile minți. Avem atât de multe distorsionări perceptuale și ineficiențe mentale în joc, încât este un miracol că reușim să manevrăm mașinăria complexă a gândirii. Din cauza acestor inexactități perceptive, am subliniat importanța de a fi atenți în judecarea celorlalți și de a nu accepta convingeri fără o anumită doză de scepticism.
Dar emoțiile noastre sunt la fel de puțin de încredere precum sunt creierele noastre. Inima noastră este la fel de capabilă să ne inducă în eroare precum mintea. Doar pentru că ceva pare rău nu înseamnă că este rău. Doar pentru că ceva pare înfricoșător nu înseamnă că este cu adevărat înfricoșător. Doar pentru că cineva pare a fi egoist și superficial, nu înseamnă că este cu adevărat egoist și superficial.
Prea des, ne lăsăm guvernați de emoțiile noastre. Ne contopim cu ele. Suntem ele. Ele devin atât de profund înrădăcinate în noi încât fac parte integrantă din limbajul nostru. Folosim expresii precum “Sunt speriat,” în loc de “Mă simt speriat.” Sau “Ești răutăcios,” în loc de “Pare că ești răutăcios.” Ne identificăm cu emoțiile noastre, atât în cazul nostru, cât și în cel al celorlalți, fără a face o separare clară. Astfel, ajungem să percepeem inconștient emoțiile noastre atât ca fiind identitatea noastră, cât și ca destinul nostru.
În misiunea de a “face ca viața ta să fie mai puțin neplăcută”, aceasta devine o problemă de nivel DEFCON-1.
A accepta complet emoțiile noastre – fără scepticism, fără a le analiza cu discernământ – declanșează un narcisism subtil. O persoană obsedată în mod constant de propriile sentimente și satisfacții devine incapabilă să privească dincolo de sine, să îmbrățișeze perspectivele și sentimentele altora ca fiind ale lor, și să adopte valori în afara câștigului și acreditării personale.
Notă! DEFCON este un termen ce definește treptele stărilor de alertă ale forțelor militare din Statelor Unite ale Americii.
Când le permiți emoțiilor să-ți definească modul în care vezi lumea, devii absorbit de tine însuți.
Cultura noastră promovează această subtilă formă de egoism, o identificare constantă cu sentimentele și dorința de a ne simți mai bine. Totuși, a te simți mai bine nu înseamnă neapărat că ești mai bun. Această înșelătoare concepție este evidentă în reclamele noastre, în discursurile politice, în filmele și literatura noastră, în industria noastră de dezvoltare personală, etc. Dacă te simți rău, atunci este rău. Dacă te simți bine, atunci este bine. “Ascultă-ți intuiția.” “Urmărește-ți simțurile.” “Urmărește-ți inima.” “Trăiește pentru azi.”
Aceste clișee poluează spațiul minții noastre și ne limitează către proiecții simple și mici ale întregii nostre ființe. Ne reduc doar la ceea ce simțim, ignorând tot ceea ce suntem.
Poți simți mânie față de mama ta, dar acea mânie nu definește relația pe care o ai cu ea. Poți să te simți anxios în legătură cu o schimbare care este pe cale să se producă în viața ta, dar acea anxietate nu-ți definește viața. Te poți simți vinovat atunci când îți afirmi limitele, însă acea vinovăție nu definește cine ești sau cine alegi să devii.
Nu ești emoțiile tale. Ești ceva mai presus decât ele. Trebuie să învățăm să ne distanțăm de propriile emoții. Trebuie să învățăm să rămânem independenți față de ceea ce simțim.
Ziua în care am învățat să mă ridic și să mă duc să vorbesc cu acea persoană din cealaltă parte a camerei pe care voiam să o abordez a fost ziua în care am învățat să nu mai spun “Nu pot să vorbesc cu nimeni”, ci în schimb să spun “Se simte ca și cum nu pot să vorbesc cu nimeni.” Această decizie simplă de a-mi separa emoția de realitate mi-a permis să resping acea emoție și să spun: “Simt că nimeni nu vrea să vorbească cu mine, dar acest sentiment s-ar putea să fie foarte greșit. Așa că hai să aflăm.”
Emoțiile sunt importante, să nu mă înțelegi greșit. Te vei simți rău pentru că ai renunțat la facultatea de medicină și ți-ai dezamăgit profund părinții pentru un alt motiv. Este neplăcut.
Dar, atunci când iei decizii în viața ta, emoțiile nu ar trebui să reprezinte singurele tale motive. Simte-ți emoțiile, dar nu te lăsa definit în totalitate de ele. Recunoaște sentimentul și apoi acționează bazându-te pe ceva mai profund decât acel sentiment.
Emoțiile sunt utile. Dar ele sunt doar sugestiile noastre biologice, nu porunci.
Când eram în școala generală, aveam o învățătoare. Ori de câte ori o întrebai dacă poți să mergi la toaletă, îți arunca o privire ciudată și spunea, “Nu știu, poți?” într-un mod cu adevărat patronizator, ca și cum ai fi pierdut brusc capacitatea de a merge, sau te-ai fi trezit în ziua aceea fără mâini.
Era enervant. Dar în ciuda acestui lucru, avea o lecție importantă care mi-a rămas întipăriă în minte. Anume: Există o diferență între ceea ce suntem în stare să facem și ceea ce ne permitem să facem. Adesea nu recunoaștem această diferență.
Mulți adulți din zilele noastre nu și-au permis niciodată să se joace cu SISTEMUL STEREO în copilărie, temându-se că ar putea deteriora ceva costisitor sau că s-ar putea face de râs. Între timp, nu au realizat niciodată că erau perfect capabili să folosească tehnologia aceea tâmpită în orice moment.
Mulți ani, nu mi-am permis să vorbesc liber cu ceilalți pentru că simțeam că nu sunt suficient de bun pentru ei – un sentiment căruia, de asemenea, i-am permis să-mi definească realitatea și cine eram.
Mâine, undeva în lume, cineva va renunța la facultatea de medicină pentru că o urăște, dezamăgindu-și profund părinții. Cineva, altundeva, le va spune copiilor lor nesimțiți să se ridice în sfârșit de pe canapea și să se mute. Iar altcineva, în altă parte, își va asuma riscul și își va invita în oraș profesorii sexy. Toți acești oameni vor fi conștienți de dezamăgirea și judecata iminentă din momentul acțiunilor lor. Corpurile le vor îngheța. Mințile le vor striga. Mâinile le vor tremura. Vor simți că viața lor se încheie în ziua respectivă și vor sta și vor privi cum cerul se sparge deasupra lor și cade.
Totuși, ei vor conștientiza, într-un colț al ființei lor, fie conștient sau subconștient, că doar pentru că simt, nu înseamnă că realitatea corespunde cu exactitate percepției lor. Emoțiile și suferințele noastre, la fel ca orice altceva din această lume, vor trece și se vor risipi. Desigur, chiar și în ciuda riscurilor asumate, vor realiza că nu riscau nimic.
Și pentru că știu asta, vor face următorul pas. Vor frânge inimi. Vor auzi țipetele. Vor contempla cerul și vor rămâne cu gura căscată sub lumina tăcută a lunii.
Vor renunța la trecut și se vor transforma în indivizi mai buni, mai îndrăzneți.