Când eram mai tânăr, aveam o voce interioară destul de liniștită, dar amenințătoare. Mă simțeam lipsit de atenție și afecțiune, dar de fiecare dată când începeam să primesc atenție sau afecțiune de la cineva, vocea aceea îmi spunea să fug. “Te vei simți prins”, spunea. “Îți vei pierde independența.” Și brusc, începeam să am gânduri iraționale despre cum nu voi mai putea mânca niciodată carne pentru că fata pe care o plăceam era vegetariană, sau cum mutatul cu niște prieteni însemna că voi fi nevoit să joc League Of Legends cu ei în fiecare seară pentru tot restul vieții mele.
Drept rezultat, mi-am petrecut cea mai mare a vieții de tânăr adult fiind o persoană extrem de neserioasă (și adesea egoistă). Eram acel individ care promitea că va veni să te vadă și apoi nu apărea niciodată. Eram persoana care mergea la trei întâlniri spectaculoase cu o femeie și apoi găsea tot felul de scuze pentru a evita a patra întâlnire. Eram persoana care pur și simplu pleca în mijlocul unui concert, a unui film sau a unei petreceri, fără să dea vreo explicație și care se ducea în altă parte.
Nu era vorba despre faptul că nu îmi plăceau acești oameni. De fapt, era exact opusul – îmi plăceau acești oameni – și tocmai asta mă teroriza. Acest aspect declanșa acea vocea interioară care spunea: “Hai să plecăm de aici. Să găsim ceva mai bun. Să nu rămânem blocați.”
Era ca și cum acest demon interior mă împingea mereu departe de orice persoană față de care începeam să mă simt intim sau apropiat. Dar eu voiam să mă simt intim și apropiat de oameni, așa că, timp de aproximativ șapte ani, am acționat ca și cum aș fi fost un nebun, încercând să trec peste aceste gânduri.
Vocile Interioare
Cu toții avem demonii noștri – acele aspecte ale noastre pe care ezităm să le recunoaștem, dar pe care le simțim ascunse în interiorul nostru – acele părți ale noastre care ne determină să facem lucruri iraționale și egoiste, nu din iubire pentru sine, ci din teamă pentru sine.
Dar, cu toate eforturile noastre de a nega aceste aspecte întunecate ale propriei ființe, ele persistă mereu, ridicându-se la suprafață și scurgându-se dincolo de eforturile noastre de a le ține sub control. Cu cât încercăm să le ținem sub capac, cu atât viața noastră devine mai confuză. Ne pierdem în substanțe sau ne înecăm în alcool pentru a scăpa de demonii noștri. Încercăm să ne distrăm cu alte lucruri pentru a-i evita, ne concentrăm pe muncă sau pe competiții. Poate chiar ajungem să-i tratăm pe alții cu dispreț, în încercarea de a acoperi frica profund înrădăcinată că, în cele din urmă, vom fi tratați la fel.
Facem orice pentru a ține demonii la distanță…
Este posibil să te fi confruntat la un moment dat cu demonii tăi – ai luptat împotriva sentimentelor de furie sau de vinovăție, te-ai criticat pentru comportamentul tău prostesc. Ți-ai promis că vei înceta să mai asculți acea voce mică din interior sau că vei renunța în cele din urmă la alcool.
Unul dintre demonii cu care încă mă lupt este lenea. Deși cu toții suntem până la urmă niște leneși ocazionali, lupta mea cu propria “utilitate” în această lume adesea mă duce într-un loc întunecat și singuratic, dacă nu sunt atent.
Atunci când amân, sunt destul de aspru cu mine însumi, spunându-mi că sunt un leneș, un leneș nenorocit. Presupunerea mea generală este că toată lumea este productivă și se descurcă excelent în fiecare zi… ce excepția mea, desigur. Înțeleg acum (după mulți ani) cât de irațională este această credință. Dar totuși, acea voce mică din interior îmi șoptește că nimeni altcineva nu are probleme în a rămâne motivat, prin urmare, trebuie să fiu un fel de ratat.
Demonii apar sub forma criticii interioare: ești leneș, ești murdar, ești prost, ești de neiubit, și așa mai departe.
Apoi facem tot posibilul să evităm această judecată, să-i demonstrăm că greșește. Curățăm garajul de șase ori. Muncim câte 11 ore pe zi. Câștigăm un premiu albastru la cine știe ce concurs din zonă. Vezi! Ți-am spus că sunt grozav și plăcut! Vezi! Uită-te la mine!
Dar în cele din urmă, această evitare devine autodistructivă. Curățăm din nou garajul în loc să ne luăm copiii de la școală. Muncim atât de mult încât adormim la volan când ne întoarcem acasă. Obsesia pentru premiile albastre îți distruge relația cu partenerul, care pleacă strigând: “Nu m-ai vrut niciodată! Ai vrut doar pe cineva care să te vadă alergând la concurs!”
Și mai grav, indiferent cât de mult încerci să-i deomnstrezi contrariul demonului, acesta nu dispare. Demonul lenei nu încetează niciodată să mă facă să mă simt leneș. Demonul curățeniei, unul dintre demonii prietenilor mei, nu-i lasă niciodată să simtă că totul este destul de curat sau organizat. Indiferent cât de mult muncești, demonul nu este niciodată mulțumit. Prin urmare, singura alternativă este să te distragi de la acest demon, sau, mai rău, să cedezi.
În cazul meu, am petrecut mulți ani distrăgându-mă la petreceri: sex și alcool, în principal, dar și unele droguri când eram mai tânăr. În aceste zile, am tendința să cad într-o letargie și să joc jocuri video timp de 3-4 zile consecutive, totodată urând faptul că o fac.
În acest fel, demonii noștri se transformă într-o formă de auto-dispreț. Te simți neputincios și prins. Nu poți câștiga. Indiferent cât de mult reușești, nu poți să-ți demonstrezi că demonul greșește. Totuși, atunci când renunți și eșuezi, doar confirmi că acesta are dreptate.
Deodată, alcoolul sună destul de tentant…
…dar trebuie să existe o modalitate mai bună de a-ți înfrunta demonii.
Marcel
În cartea sa, “Hrănindu-ți demonii”, Tsultrim Allione vorbește despre o veche practică de meditație din budismul tibetan în care literalmente vizualizezi orice “demon” te bântuie, și apoi te așezi și îi hrănești, în același mod în care ai hrăni un oaspete sau un prieten la cină. Allione susține că acest lucru are un efect vindecător – că reprezintă acceptarea celei mai rele părți a noastre și dezvoltarea compasiunii față de noi înșine.
Inspirat de această idee, am decis să încerc ceva ce nu am încercat cu adevărat niciodată înainte: să devin prieten cu demonul meu, critica interioară. Așa că am început prin a-i da acelui critic un nume: l-am numit Marcel.
Acum, Marcel este un tip total obraznic. Dar asta este pur și simplu chestia lui Marcel. Obrăznicii. Și fetele. Dar mai ales a mă judeca într-un mod nemilos pentru cea mai mică dovadă a eșecurilor mele.
Dar știi ce? Nu o să mai am nimic împotriva lui Marcel. Nu mai.
Ca toată lumea, și lui Marcel îi trebuie dragoste și compasiune. Așa că, într-o noapte în pat, mi-am închis ochii și mi-am imaginat că mă așez la cină cu Marcel.
“Marcel,” i-am spus, “uneori chiar îmi faci viața un iad, știi asta? Mă simt constant ca și cum nu fac suficient pentru că tu nu mă lași niciodată în pace.”
La care Marcel, a cărui voce suna foarte mult cu cea a lui Morgan Freeman, a spus: “Alex, m-ai transformat într-un demon când în realitate sunt doar cealaltă parte a ambiției tale aprinse. Singurul motiv pentru care pun la îndoială tot ceea ce faci este pentru că vrei să faci atât de multe. Nu eu sunt cel care te face să stai jos și să joci jocuri video timp de douăsprezece ore. Eu doar îți reamintesc cât valorezi atunci când faci asta. Și, dacă acest lucru doare, așa să fie.”
“Uau, Marcel. Suni exact ca Morgan Freeman”, am exclamat.
Marcel și-a inspectat ghearele, apoi le-a netezit cu mâna lui zbârcită. “Știu, știu. Am auzit asta de multe ori.”
“Așadar, vrei să spui că ești aici doar pentru că reflectezi sacrificiile lucrurilor pe care mi le doresc?” am întrebat.
“Ai putea interpreta așa”, a răspuns Marcel. “Sau poți merge chiar mai departe și să spui că nu sunt o simplă reflecție a ta. Eu sunt tu.”
Nu-mi amintesc prea multe din conversație după aceea. Am adormit și am visat că a venit circul și tot felul de oameni făceau tot felul de acrobații în camera mea. Totuși, câteva zile mai târziu, o profunzime începea să se ivească…
Și Demonii Au Îngerii Lor
Am susținut de multă vreme că cel mai bun lucru despre oameni este adesea și cel mai rău lucru despre ei – asta pentru că trăsăturile noastre extraordinar de pozitive produc deseori efecte secundare extraordinar de negative. Un talent pentru empatie te poate face uneori prea emoțional. O dorință competitivă care îți aduce realizări înalte te poate face și un fel de cretin. Un spirit creativ spontan care conferă talent artistic poate conduce la o incompetență notorie în ceea ce privește gestionarea aspectelor financiare.
Deci, în cazul meu, sentimentul constant de vinovăție legat de lene este doar reversul energiei și ambițiilor mele uriașe. Vechiul meu demon, cel care se simțea încolțit atunci când se apropia prea mult de oameni, este și ceea ce m-a făcut incredibil de independent și mi-a permis să-mi asum riscuri pe care majoritatea oamenilor nu și le-ar asuma (să încep o afacere, să călătoresc singur, etc). Bine, dacă ceea ce fac acum poate fi numit o afacere. Dar, eu o numesc așa. Deci, îi dăm înainte cu ea.
În acest sens, fiecare demon are îngerul său asociat. Și demonii noștri sunt doar reversul calităților noastre cele mai bune. Renunțarea la unul ar însemna să renunțăm la amândouă.
Prin urmare, nu putem să onorăm ce este mai bun în noi fără să recunoaștem și ceea ce ne temem că este cel mai rău în noi. Ceea ce judecăm de obicei ca fiind “cel mai rău” este doar o reflexie a ceea ce dorim să fie “cel mai bun” în noi.
Părțile întunecate ale sufletelor noastre nu sunt problema în sine – problema constă în dorința noastră de a ne dezice de aceste aspecte întunecate ale sufletului nostru. Cu cât ne străduim mai mult să ne distanțăm de demonii noștri, cu atât demonii devin mai puternici.
Altfel spus, orice alegi să prețuiești în viața ta, alegi, de asemenea, să experimentezi eșecul acelei valori. Tot ceea ce este valoros și semnificativ în această lume are o latură întunecată, o umbră subtilă, un aspect mai puțin plăcut asociat cu el. Nu există unul fără celălalt. Este ca un pachet promoțional 2 în 1, indiferent dacă îți place sau nu.
Atunci când evităm să ne confruntăm cu acel demon și să-l acceptăm (așa cum am face cu un prieten), ne complicăm capacitatea de a trăi în conformitate cu valorile noastre. Este dezamăgitor, deoarece a trăi în conformitate cu valorile noastre ne ajută să ne dezvoltăm o identitate și un scop în viață. Iar acest lucru este ceea ce ne menține fericiți și sănătoși și ne protejează de căderea în vicii și dependențe.
Demonii și Dependența
Persoanele dependente au ajuns să își deteste atât de mult părțile neplăcute încât ajung să ia măsuri extreme pentru a le evita. Substanța sau comportamentul de dependență preferat nu mai reprezintă doar o distragere de la demonii lor, ci devine modul lor de a scăpa complet de aceștia – presupunând că vor găsi următoarea “doză”.
Dependența este precum o sabie cu două tăișuri din punct de vedere psihologic; deoarece nu numai că eviți demonul prin dependență, ci apoi te simți vinovat și te urăști pentru tot răul și distrugerea pe care dependența o provoacă.
Învinge-ți Demonii Prin A-i Face Prieteni
Oamenii vorbesc adesea despre lupta cu demonii lor, ca și cum ar fi “șeful” dintr-un joc video pe care trebuie să-l învingi pentru a câștiga jocul.
Dar viața nu este un joc video. Este realitatea. Luptându-te cu demonii tăi nu-i vei face să dispară. În încercarea de a le nega existența și de a te separa de ei, doar îi vei face mai puternici.
Demonii tăi sunt o parte din tine, umbra tuturor lucrurilor pe care le apreciezi la tine însuți, elementele care te definesc. Contrazicerea sau negarea propriei identități te va conduce, cu siguranță, pe un drum către auto-dispreț și auto-distrugere, ceea ce nu este deloc o idee bună.
În schimb, trebuie să devii prieten cu demonii tăi.
Asta nu înseamnă să le dai un nume, cum ar fi Marcel, și să ai conversații în miez de noapte în timp ce te cufunzi în tonurile dulci ale vocii lui Morgan Freeman, dar înseamnă să le recunoști existența și să îi îmbrățișezi ca pe o parte din tine însuți.
Dorința ta pentru perfecționism, care te face să excelezi la locul de muncă, uneori te poate aduce într-o stare de dezamăgire, pentru că nu reușești să-ți îndeplinești toate așteptările exagerate. În loc să negi existența acestei laturi a ta, încearcă să o accepți. Zâmbește demonului dezamăgirii. Continuă să te străduiești, conștient/ă fiind că vei eșua la un moment dat în a-ți atinge aceste ambiții, aceste așteptări, și că acest lucru poate fi destul de descurajant. Și asta e perfect în regulă.
Acest proces poate fi mai natural pentru unii decât pentru alții. În general, cu cât suntem mai conștienți de sine, cu atât va fi mai ușor să identificăm și să acceptăm aceste aspecte ale noastre mai puțin plăcute.
Dacă te confrunți cu dificultăți, încearcă să petreci puțin timp în liniște cu gândurile tale. Poate ai vrea să iei o foaie de hârtie și să notezi atât punctele tale forte, cât și pe cele slabe. Doar actul de a-ți observa gândurile și de a-ți procesa sentimentele îți poate conferi mai multă claritate în situația ta.
Dacă te simți curajos, întreabă-i pe cei mai apropiați de tine – familia ta, prietenii tăi – care sunt demonii tăi. Va fi dureros, dar va merita. Păstrează o perspectivă deschisă. Lasă-i pe cei în care ai încredere să fie oglinda care îți reflectă punctele tale oarbe. De multe ori vei fi surprins de cât de bine te cunosc ei înșiși comparativ cu cât de bine te cunoști tu însuți.
Totuși, este important să subliniem că a te împrieteni cu demonul nu implică neapărat a fi de acord cu el. Și cu siguranță nu este același lucru cu a te lăsa dominat de el. Un alcoolic nu se vindecă consumând mai mult alcool – acest lucru doar alimentează dependența sa. La fel, dacă te urăști într-un anumit fel, cedând în fața comportamentelor autodistructive nu va face decât să întărească disprețul de sine.
Nu, te împrietenești cu demonul tratându-l cu aceeași înțelegere pe care o ai pentru unchiul tău excentric care crede în teorii ale conspirației despre cercuri în lanurile de porumb: îi acorzi respectul, chiar dacă nu ești de acord cu el.
“Da, poate sunt leneș azi. Dar asta e în regulă. Am voie să am câteva zile leneșe din când în când. Asta nu înseamnă că sunt o persoană groaznică, dar îți mulțumesc că ai adus acest lucru în discuție.”
Toți avem un grup de voci care ne oferă perspective în capul nostru tot timpul. Multe dintre deciziile noastre sunt luate ca și cum ar fi luate de un comitet. O parte din tine se simte rău pentru fratele tău care a fost arestat pentru conducere sub influența alcoolului și vrea să meargă să-l scoată din închisoare. O altă parte din tine se simte resentimentară și spune “fuck him”. O altă parte vrea să-i impresioneze pe părinții tăi. O altă parte spune “fuck them”.
Demonii tăi sunt doar membri ai aceluiași comitet cerebral. Lasă-i să aibă locul lor. Și apoi, când este necesar, depășește-i în vot.
Demonii Tăi Nu Sunt Atât De Speciali
Am discutat mult despre sentimentul de a fi îndreptățit—acea presupunere că merităm un tratament special sau rezultate mai bune decât ceilalți.
Dorința de a ne distanța de proprii demoni reprezintă o formă subtilă de a pretinde ceva (de a te simți îndreptățit)—este o asumare sau o credință că ar trebui să putem trăi fără îndoiala de sine sau suferință. O consecință a acestei presupuneri este adesea convingerea că suferința noastră este unică și specială pentru noi, că nimeni altcineva nu poate înțelege ce înseamnă să fie noi sau să aibă problemele noastre.
Dar adevărul dur pe care trebuie să-l înțelegem este că nu există nimic special în privința propriilor demoni. Marcel nu mă vizitează doar pe mine. El vizitează milioane de oameni din întreaga lume în fiecare zi. Și chiar dacă acest lucru îl poate lovi puțin pe ego-ul meu (La naiba, Marcel, m-am simțit atât de special cu tine, am crezut că există o conexiune între noi… doar între noi), realizarea că nu sunt atât de special pe cât credeam este, într-adevăr, eliberatoare.
Prin urmare, dacă toată lumea se confruntă la un moment dat cu demonii lor, înseamnă că nu trebuie să ne fie rușine de aceștia. Înseamnă doar că suntem oameni.
Nu vă pot spune câte discuții nu am purtat cu oamenii spunând ceva de genul: “Hei, Alex, am o problemă foarte complicată. Probabil că nu ai mai auzit de asta până acum…”
Apoi, încep să-mi spună despre o problemă pe care alte 37 de persoane au mai avut-o în acea săptămână.
La fel ca și un partener toxic, demonii noștri ne înșală, inducându-ne în eroare și făcându-ne să credem că sunt doar ai noștri, că se află doar în inimile noastre, când de fapt, își fac de cap cu jumătate din oamenii din cartier.
La naiba cu voi, Marceilor!
Dar în ciuda analogiilor neplăcute, trebuie totuși să ne împrietenim cu demonii noștri. Este singura modalitate de a-i împiedica să domnească asupra vieților noastre.
Contraste
Totuși, nimic din cele menționate anterior nu este cu adevărat nou. Cu excepția buddhiștilor care te încurajează să explorezi cele mai întunecate aspecte ale ființei tale prin scris, celebrul psihoanalist Carl Jung a discutat detaliat despre conceptul pe care el l-a numit “umbra”. Potrivit lui Jung, umbra reprezintă totalitatea părților din tine pe care le respingi sau le disprețuiești, și prin urmare le ascunzi și le eviți. Ca și o umbră, aceasta este o prezență întunecată care te însoțește mereu, mereu în urma ta, mereu legată de tine. Este imposibil să fugi sau să scapi de umbra ta pentru că, în cele din urmă, umbra ta este o reflectare a propriei tale ființe.
Este o metaforă frumoasă, pentru că nicio umbră nu poate exista fără o sursă de lumină. Pentru că a scăpa de umbra ta ar însemna să scapi de lumina din viața ta și astfel să trăiești într-un întuneric total.
Jung a constatat că refuzul de a recunoaște umbrele noastre și tot ceea ce ele includ – atât aspectele bune, cât și cele rele – contribuie la suferința umană și chiar a susținut că violența și războaiele deschise între sau în cadrul societăților sunt adesea rezultatul trist al negării umbrei noastre colective. Ca societate, tendința noastră este să evităm și să negăm partea noastră cea mai întunecată. Astfel, ne angajăm în conflicte interne, amenințându-i și chiar rănindu-i pe cei mai vulnerabili și disperați dintre noi. De asemenea, ne distragem de la propriile probleme prin implicarea în problemele altor culturi și societăți. Esențial, este aceeași problematică, doar că amplificată la o scară mult mai largă.
Jung a susținut că este crucial să ne îmbrățișăm umbra, integrând-o în ființa noastră prin orientarea către întuneric. Aceasta implică acceptarea și stăpânirea aspectelor noastre întunecate – cele mai rele impulsuri, cea mai profundă rușine, cele mai intense temeri. Trebuie să recunoaștem prezența lor, dar și să le privim cu respect.
Deoarece nu există lumină fără întuneric. Nu putem aprecia ceva cu adevărat decât dacă înțelegem și absența acelui lucru. Succesul remarcabil vine adesea la pachet cu teama de eșec. Dorința de a avea relații fericite este adesea însoțită de frica de a le pierde. În esență, nu putem experimenta lumina fără a înțelege întunericul, sau îngerul fără demon.
Așadar, fii amabil cu demonii tăi. Iar în timp, și ei vor fi amabili cu tine.