Postarea următoare nu a fost scrisă de mine. A fost scrisă de David Foster Wallace, și a fost rostită ca un discurs de absolvire în 2005 la Colegiul Kenyon. Sfaturile din acesta sunt simple, dar emoționante și frumoase.
“Salutări părinților și felicitări absolvenților clasei Kenyon din anul 2005. Aici e povestea cu doi pești tineri care înoată și întâlnesc un pește mai în vârstă care înoată în direcție opusă și le zâmbește, spunându-le: “Bună dimineața, băieți. Cum e apa?” Cei doi pești tineri înoată puțin și, în cele din urmă, unul dintre ei se uită la celălalt și spune: “Ce naiba e apa?”
Asta e o cerință standard a discursurilor de absolvire din SUA, folosirea unor povești didactice și a unor parabole. Această poveste cu peștii se dovedește a fi una dintre cele mai bune și mai puțin plictisitoare convenții ale acestui gen, dar dacă vă îngrijorați că intenționez să mă prezint aici ca un pește bătrân și înțelept care vă explică ce este apa, vă rog să nu o faceți. Nu sunt peștele bătrân și înțelept. Scopul poveștii cu peștii este doar acela că cele mai evidente și importante realități sunt adesea cele mai greu de văzut și de vorbit despre ele. Enunțată drept o frază în limba engleză, desigur, acest lucru este doar banalitate, dar realitatea este că în tranșeele zilnice ale existenței adulte, clișeele banale pot avea o importanță vitală, sau așa sugerez eu să vă gândiți în această dimineață minunată.
Bineînțeles, principalul scop al discursurilor ca aceasta este să vorbesc despre semnificația educației voastre în domeniul științelor umaniste, să încerc să explic de ce diploma pe care urmează să o primiți are o valoare umană reală, în loc să fie doar un rezultat material. Deci, să vorbim despre cel mai răspândit clișeu în genul de discurs al absolvirii, și anume că o educație în domeniul științelor umaniste nu este atât despre a vă umple cu cunoștințe, cât despre “a vă învăța cum să gândiți.”
Dacă sunteți ca mine ca student, probabil că nu ați fost niciodată încântați să auziți asta și aveți tendința să vă simțiți puțin jigniți de afirmația că aveați nevoie de cineva care să vă învețe cum să gândiți. Deoarece faptul că ați fost admis la o facultate atât de bună pare a fi dovada că știți deja să gândiți. Dar eu vreau să afirm că clișeul legat de științele umaniste nu este deloc jignitor, pentru că educația esențială în gândirea pe care ar trebui să o obținem într-un loc ca acesta nu se referă cu adevărat la capacitatea de a gândi, ci la alegerea a ceea ce să gândiți. Dacă libertatea voastră totală de a alege ce să gândiți pare prea evidentă pentru a-i acorda timp discuției, vă cer să vă gândiți la pești și apă și să amânați pentru câteva minute scepticismul legat de valoarea evidentă.
Aici avem încă o poveste didactică. Sunt doi tipi care stau împreună într-un bar în sălbăticia Alaskăi. Unul dintre tipi este religios, celălalt este ateu, iar cei doi se ceartă cu o intensitate specială după cam a patra bere, despre existența lui Dumnezeu. Și ateul spune: “Uite, nu e ca și cum nu am motive reale să nu cred în Dumnezeu. Nu e ca și cum n-aș fi încercat vreodată cu chestia asta cu Dumnezeu și rugăciunile. Chiar luna trecută am fost prins departe de tabără într-o furtună cumplită, eram complet pierdut și nu vedeam nimic, erau minus 50 de grade, așa că am încercat: am căzut în genunchi în zăpadă și am strigat ‘O, Doamne, dacă există un Dumnezeu, sunt pierdut în această furtună, și voi muri dacă nu mă ajuți.’ ” Și acum, în bar, tipul religios se uită la ateu nedumerit. “Ei bine, acum trebuie să crezi”, spune el, “Până la urmă, iată că ești viu.” Ateul doar își mișcă ochii în semn de dezaprobare. “Nu, băi, tot ce s-a întâmplat a fost că au trecut doi eschimoși pe acolo și m-au dus înapoi la tabără.”
Putem trece prin această poveste printr-o analiză standard în spiritul științelor umaniste: aceeași experiență exactă poate avea două semnificații complet diferite pentru două persoane diferite, în funcție de structura lor de convingeri și modul lor de a construi sensul din experiență. Pentru că apreciem toleranța și diversitatea credințelor, în niciun caz în analiza noastră nu vrem să susținem că interpretarea unui individ este adevărată și a celuilalt este falsă sau rea. Ceea ce e bine, cu excepția faptului că nici măcar nu ajungem să discutăm despre originea acestor tipare și convingeri individuale. Adică, de parcă orientarea noastră fundamentală față de lume și sensul experiențelor noastre ar fi cumva predefinită, ca înălțimea sau mărimea pantofilor; sau ca și cum ar fi absorbită automat din cultură, ca limba vorbită. De parcă modul în care construim sensul nu ar fi, de fapt, o chestiune de alegere personală și intenționată.
În plus, există problema aroganței. Tipul non-religios este atât de ferm convins că eschimoșii care au trecut pe lângă el nu au avut nicio legătură cu rugăciunea sa de ajutor. Desigur, există și mulți oameni religioși care par aroganți și sunt siguri de propria interpretare, de asemenea. Probabil că sunt și mai respingători decât ateii, cel puțin pentru majoritatea dintre noi. Dar problema dogmaților religioși este exact aceeași ca și a celui fără credință din poveste: certitudinea oarbă, o închidere a minții care înseamnă o închisoare atât de totală, încât prizonierul nici măcar nu știe că este închis.
Punctul aici este credința că asta face parte din ceea ce înseamnă cu adevărat a fi învățat să gândim. Să fim doar puțin mai puțin aroganți. Să avem o conștientizare critică despre noi înșine și certitudinile noastre. Pentru că o mare parte din lucrurile de care sunt în mod automat sigur, se dovedesc, complet greșite și iluzorii. Am învățat asta cu greu, la fel cum prezic că veți face și voi, absolvenții.
Iată doar un exemplu pentru multitudinea de erori de care am fost în mod automat sigur: tot ceea ce am trăit în propria mea experiență imediată susține credința mea profundă că sunt centrul absolut al universului; cea mai reală, mai vie și mai importantă persoană din existență. Rareori ne gândim la această formă de egocentrism natural și fundamental, deoarece este atât de respingătoare social. Dar este aproape la fel pentru noi toți. Este programată în noi de la naștere. Gândiți-vă la asta: nu există nicio experiență pe care ați avut-o și care să nu vă aibă ca centru absolut. Lumea așa cum o experimentați este în fața VOASTRĂ sau în spatele VOSTRU, la stânga sau la dreapta VOASTRĂ, pe TELEVIZORUL VOSTRU sau PE MONITORUL VOSTRU. Și așa mai departe. Gândurile și sentimentele altor oameni trebuie să vă fie comunicate într-un fel, dar ale voastre sunt atât de imediate, urgente și reale.
Nu vă faceți griji că mă pregătesc să vă țin o lecție despre compasiune sau despre a avea grijă de ceilalți sau despre toate așa-zisele virtuți. Aceasta nu este o chestiune de virtute. Este o chestiune a faptului că am ales să lucrez pentru a modifica sau a scăpa cumva de setarea mea naturală, înrădăcinată adânc, care este să fiu profund și literalmente centrat pe mine și să văd și să interpretez totul prin acest filtru al eului. Oamenii care pot ajusta în acest fel setarea lor naturală sunt adesea descriși ca fiind “bine ajustați”, ceea ce sugerez că nu este un termen accidental.
Dată fiind atmosfera academică triumfătoare de aici, o întrebare evidentă este cât din această lucrare de ajustare a setării implică cunoștințe sau intelect efectiv. Această întrebare devine foarte complicată. Cel mai probabil, cel mai periculos lucru legat de educația academică – cel puțin în cazul meu – este că îmi permite să intelectualizez excesiv lucrurile, să mă pierd în argumente abstracte în mintea mea, în loc să fiu atent la ceea ce se întâmplă chiar în fața mea, în loc să fiu atent la ceea ce se întâmplă în interiorul meu.
După cum sunt sigur că știți cu toții până acum, este extrem de dificil să rămâi alert și atent în loc să fii hipnotizat de monologul constant din propria ta minte (s-ar putea să se întâmple chiar acum). La douăzeci de ani după absolvirea mea, am înțeles treptat clișeul referitor la artele liberale și despre modul în care acestea vă învață să gândiți. Mod, care este de fapt o formulă scurtă pentru o idee mult mai profundă și mai serioasă: să învățați să gândiți înseamnă cu adevărat să învățați să exercitați un control asupra felului în care gândiți și asupra a ceea ce gândiți. Înseamnă să fii conștient suficient încât să alegi lucrurile cărora le acorzi atenție și să alegi cum construiești sensul din experiență. Pentru că dacă nu poți exercita acest tip de alegere în viața adultă, te vei fi regăsi într-o postură dificilă. Gândiți-vă la vechiul clișeu despre “mintea este un servitor excelent, dar un stăpân teribil.”
Acesta, la fel ca multe clișee, pare atât de banal și lipsit de entuziasm la suprafață, dar exprimă de fapt un mare și teribil adevăr. Nu este deloc o coincidență că adulții care comit suicid cu arme de foc se împușcă aproape întotdeauna în cap. Ei își împușcă stăpânul teribil. Și adevărul este că majoritatea acestor sinucideri sunt de fapt oameni morți cu mult înainte să apese pe trăgaci.
Și susțin că acesta este adevărul real, fără bazaconii, al educației voastre în artele liberale: cum să evitați să treceți prin viața voastră confortabilă, prosperă și respectabilă, inconștienți, sclavi ai minții voastre și ai setării voastre naturale de a fi unic, complet și imperial singuri în viața de zi cu zi. S-ar putea să sune ca o exagerare sau o abstractizare fără sens. Să fim concreți. Faptul simplu este că voi, absolvenții care urmați să vă licențiați, încă nu aveți nici o idee despre ceea ce înseamnă cu adevărat “zi cu zi”. Există părți întregi, mari, din viața adulților americani despre care nimeni nu vorbește în discursurile de absolvire. Un astfel de aspect implică plictiseala, rutina și frustrarea banală. Părinții și persoanele mai în vârstă de aici vor ști prea bine despre ce vorbesc.
Ca exemplu, să presupunem că este o zi obișnuită pentru un adult și te trezești dimineața, mergi la serviciul tău solicitant, la birou, și lucrezi din greu timp de opt sau zece ore, iar la sfârșitul zilei ești obosit și puțin stresat și singurul lucru pe care îl vrei este să mergi acasă și să ai o cină bună și poate să te destinzi o oră și apoi să mergi la culcare devreme, pentru că, desigur, trebuie să te trezești a doua zi și să faci totul din nou.
Dar apoi îți amintești că nu ai mâncare acasă. Nu ai avut timp să faci cumpărături săptămâna aceasta din cauza locului de muncă solicitant, și acum, după serviciu, trebuie să te urci în mașină și să conduci până la supermarket. Este sfârșitul zilei de muncă și traficul e probabil foarte aglomerat. Așa că ajungi la magazin mult mai târziu decât ar fi trebuit, iar când în sfârșit ajungi acolo, supermarketul e foarte aglomerat, pentru că, desigur, este momentul zilei când toți ceilalți cu locuri de muncă încearcă, de asemenea, să-și facă cumpărăturile. Și magazinul are o iluminare oribilă și este inundat cu muzică care pare pentru ucis sufletul, și este practic ultimul loc unde ai vrea să fii, dar nu poți să intri și să ieși rapid; trebuie să te plimbi prin toate coridoarele confuze, supraîncărcate și prea luminate ale magazinului imens pentru a găsi produsele de care ai nevoie, și trebuie să-ți manevrezi căruciorul jalnic printre toți acești oameni obosiți și grăbiți cu cărucioare (și așa mai departe, scoțând detalii pentru că acest discurs este lung), iar în cele din urmă îți iei toate proviziile pentru cină, doar că acum se pare că nu sunt destule case de marcat deschise, chiar dacă e vârful de sfârșit de zi. Așa că rândul la casa de marcat este incredibil de lung, ceea ce este stupid și enervant. Dar nu poți să îți descarci frustrarea pe femeia frenetică care lucrează la casa de marcat, care are o muncă ale cărei rutine zilnice și lipsă de sens depășesc imaginația oricăruia dintre noi de aici, de la un colegiu prestigios.
Dar oricum, în cele din urmă ajungi în fața casei de marcat și plătești pentru mâncare, iar cineva îți spune “Să aveți o zi frumoasă” cu o voce care sună precum vocea absolută a morții. Apoi trebuie să iei sacoșele ușoare și fragile cu provizii din căruciorul cu o singură roată nebună care trage îngrozitor spre stânga, și să treci prin toată parcarea aglomerată, cu gropi, plină de mizerie, apoi trebuie să conduci tot drumul acasă prin traficul aglomerat, plin de SUV-uri, la ore de vârf, și așa mai departe.
Cu siguranță, toți aici au trecut prin asta. Dar încă nu face parte din rutina reală de viață a absolvenților, zi după săptămână după lună după an.
Dar va face parte. Și multe alte rutine plictisitoare, enervante și aparent fără sens. Dar nu acesta este punctul. Punctul este că aceste lucruri mărunte și frustrante sunt exact locul în care va conta capacitatea de a face alegeri. Deoarece aglomerația din trafic, coridoarele pline de oameni și cozile lungi la casele de marcat îmi oferă timp să gândesc, și dacă nu iau o decizie conștientă despre cum să gândesc și la ce să acord atenție, voi fi iritat și nefericit de fiecare dată când trebuie să fac cumpărături. Deoarece setarea mea naturală implicită este că în situații precum acestea totul are de-a face cu mine. Cu FOAMEA și OBOSEALA și DORINȚA mea de a ajunge acasă, și pentru că tot restul lumii va părea de parcă se află în calea mea. Și cine sunt toți acești oameni din calea mea? Și uitați-vă cât de dezgustători sunt majoritatea dintre ei, cât de stupizi și comportându-se ca niște vite, cu priviri moarte și nepărând oameni în timp ce stau la coada casei de marcat, sau cât de deranjant și nepoliticos e că oamenii vorbesc tare la telefonul mobil în mijlocul cozii. Și uitați-vă cât de profund și personal și nedrept este acest lucru.
Sau, bineînțeles, dacă mă aflu într-o formă mai social conștientă, liberă de presetările mele, pot petrece timp în trafic la sfârșitul zilei fiind dezgustat de toate SUV-urile mari și stupide care blochează benzile, și de Hummere-le și camionetele V-12, care ard rezervoarele lor de benzină, și pot reflecta asupra faptului că etichetele patriotice sau religioase par să fie întotdeauna pe cele mai mari și mai dezgustătoare vehicule egoiste, conduse de cei mai urâți [aplaudând cu putere] – acesta este un exemplu de cum NU trebuie să gândim, totuși – cele mai dezgustătoare vehicule egoiste, conduse de șoferii cei mai inconsiderați și agresivi. Și pot să mă gândesc cum copiii copiilor noștri ne vor disprețui pentru irosirea întregului combustibil pentru viitor, pentru destrămarea climei, și pentru cât de răsfățați, stupizi și egoiști suntem cu toții, și cât de prostănaci și dezgustători suntem cu toții în societatea de consum modernă, și așa mai departe și așa mai departe.
Deja vă faceți o idee.
Dacă aleg să gândesc astfel în magazin și pe autostradă, e în regulă. Mulți dintre noi o facem. Cu excepția faptului că acest fel de gândire devine atât de ușor și automat încât nu trebuie să fie o alegere. Este setarea naturală implicită a minții mele. Este modul automat în care experimentez părțile plictisitoare, frustrante și aglomerate ale vieții de adult atunci când operez pe baza credinței mele automate și inconștiente că eu sunt centrul lumii și că nevoile și sentimentele mele imediate ar trebui să determine prioritățile lumii. Problema este că, desigur, există moduri complet diferite de a gândi despre astfel de situații. În acest trafic, cu toate aceste vehicule oprite și staționate în fața mea, nu este imposibil ca unele dintre persoanele din SUV-uri să fi avut accidente auto groaznice în trecut și acum să găsească conducerea atât de înspăimântătoare, încât terapeutul lor le-a sugerat să-și cumpere un SUV mare și greu, ca să se simtă suficient de în siguranță să conducă. Sau poate că Hummer-ul care tocmai mi-a tăiat calea este condus de un tată al cărui copil mic este rănit sau bolnav pe scaunul din dreapta lui, și el încearcă să ajungă cu acest copil la spital, și el are o grabă mai mare și mai legitimă decât mine: de fapt, sunt eu cel care stă în calea lui.
Sau pot să mă forțez să iau în considerare faptul că toți ceilalți din rândul de la casa de marcat din supermarket sunt la fel de plictisiți și frustrați ca și mine, și că unii dintre ei au, probabil, vieți mai grele, mai monotone și mai dureroase decât mine.
Iarăși, vă rog să nu credeți că vă dau sfaturi morale sau că vă spun că sunteți obligați să gândiți astfel, sau că cineva se așteaptă ca voi să faceți asta automat. Pentru că este greu. Necesită voință și efort, și dacă sunteți ca mine, uneori nu veți putea să faceți asta, sau poate că pur și simplu nu veți dori.
Dar în majoritatea zilelor, dacă sunteți suficient de conștienți pentru a vă oferi o opțiune, puteți alege să priviți această situație cu alți ochi. Puteți alege să o vedeți diferit decât o vedeți în mod obișnuit. De exemplu, acea doamnă fără viață, cu machiaj exagerat, care a țipat la copilul ei în rândul de la casa de marcat, poate că nu e întotdeauna așa. Poate că a stat trei nopți la rând alături de soțul ei care moare de cancer la oase. Sau poate chiar această doamnă este angajata cu salariu mic din departamentul de vehicule motorizate, care ieri v-a ajutat partenerul să rezolve o problemă enervantă, plină de birocrație, printr-un mic act de amabilitate birocratică.
Desigur, nimic din toate acestea nu sunt probabile, dar nici imposibile. Depinde doar de ceea ce doriți să luați în considerare. Dacă sunteți siguri în mod automat că știți cum stau lucrurile în realitate și acționați pe baza setării implicite, a presetării voastre, atunci, ca și mine, probabil că nu veți lua în considerare posibilități care nu sunt enervante și mizerabile. Dar dacă învățați cu adevărat să fiți atenți, veți ști că există și alte opțiuni. De fapt, veți avea puterea să experimentați o situație aglomerată, caldă și lentă, de tipul unui iad consumatorist, nu doar ca pe ceva cu semnificație, ci ca pe ceva sacru, aprins de aceeași forță care a creat stelele: dragostea, prietenia, unitatea mistică a tuturor lucrurilor din adâncul nostru.
Desigur, aceste aspecte mistice nu sunt neapărat adevărate. Singurul lucru care este adevărat cu literă mare este că aveți puterea să decideți cum veți încerca să vedeți lucrurile.
Acesta, cred eu, este adevărata libertate a unei educații reale, de a învăța cum să fii bine adaptat. Aveți posibilitatea să decideți conștient ce are sens și ce nu. Aveți puterea să decideți asupra lucrurilor cărora vă închinați. Înțelegeți ideea.
Pentru că, iată altceva ciudat, dar adevărat: în luptele de zi cu zi ale vieții de adult, nu există de fapt așa ceva precum ateismul. Toată lumea se închină la ceva. Singura alegere pe care o avem este la ce să ne închinăm. Și motivul convingător pentru a alege să ne închinăm la ceva de tipul unui Dumnezeu sau a unei spiritualități – fie că e vorba de Isus Hristos sau Allah, fie că e vorba de YHWH sau Mama Zeiță Wiccană, sau Cele Patru Adevăruri Nobile, sau un set inviolabil de principii etice – este că aproape orice altceva la care ne închinăm ne va devora vii.
Dacă ne închinăm banilor și lucrurilor, dacă acolo găsim adevărata semnificație în viață, atunci nu vom avea niciodată suficient, niciodată nu vom simți că avem destul. Este adevărat. Dacă ne închinăm corpului nostru, frumuseții noastre și atracției sexuale, vom simți întotdeauna că suntem urâți. Iar când timpul și vârsta încep să își lase amprenta, vom muri de o mie de ori înainte să fim cu adevărat jeliți. La un nivel, toți știm deja aceste lucruri. Ele au fost codificate ca mituri, proverbe, clișee, epigrame, parabole; scheletul oricărei mari povești. Trucul este să păstrăm adevărul în prim planul conștiinței noastre zilnice.
Dacă ne închinăm puterii, vom sfârși simțindu-ne slabi și speriați, și vom avea nevoie de tot mai multă putere asupra celorlalți pentru a ne anestezia frica interioară. Dacă ne închinăm inteligenței și dorinței de a fi considerați deștepți, vom sfârși simțindu-ne prost, prefăcuți, întotdeauna pe marginea de a fi demascați. Dar lucrul perfid la aceste forme de închinare nu constă în faptul că sunt rele sau păcătoase, ci faptul că sunt inconștiente. Ele sunt presetările noastre implicite.
Acestea sunt tipurile de închinare în care ne scufundăm treptat, zi de zi, devenind tot mai selectivi în privința a ceea ce vedem și cum evaluăm valoarea, fără să fim complet conștienți că asta facem.
Și lumea așa-zisă reală nu vă va descuraja să acționați pe baza presetărilor voastre implicite, pentru că lumea așa-zisă reală a bărbaților și banilor și puterii se desfășoară vesel într-o mare de frică, furie, frustrare și dorință, și închinări față de sine. Cultura noastră actuală a învățat să folosească aceste forțe în moduri care au adus o extraordinară bogăție, confort și libertate personală. Libertatea de a fi stăpâni peste micile regate ale craniilor noastre, singuri la centru, în mijlocul creației. Acest tip de libertate are multe de oferit. Dar, desigur, există multe tipuri diferite de libertate, iar despre cel mai prețios tip de libertate nu se va vorbi prea mult în marele exterior al lumii dorințelor și realizărilor… Adevărata libertate importantă implică atenție și conștientizare și disciplină și abilitatea de a te îngriji cu adevărat de alte persoane și de a te sacrifica pentru ele în mod repetat, în numeroase moduri mărunte și nesexuale, în fiecare zi.
Aceasta este libertatea reală. Asta înseamnă a fi educat și a înțelege cum să gândești. Alternativa este inconștiența, presetarea voastră, cursa voastră de șobolani, senzația constantă de a fi avut și pierdut ceva infinit.
Știu că toate aceste lucruri probabil nu sună distractiv sau ușoare sau mărețe sau inspiraționale așa cum un discurs de absolvire ar trebui să sune. Ceea ce este, din câte pot vedea eu, este că Adevărul cu literă mare, are multe subtilități retorice înlăturate. Aveți, desigur, libertatea să considerați aceste cuvinte cum doriți. Dar vă rog să nu le respingeți ca pe o simplă predică asemănătoare cu cea a Dr. Laura. Niciunul dintre aceste aspecte nu este cu adevărat despre moralitate sau religie sau dogmă sau mari întrebări frumoase despre viața de după moarte.
Adevărul cu literă mare se referă la viața dinaintea morții.
Este vorba despre valoarea reală a unei educații autentice, care are aproape de-a face cu cunoașterea și în mare măsură cu simpla conștientizare; conștientizarea a ceea ce este atât de real și esențial, atât de ascuns în plină vedere în jurul nostru, tot timpul, încât trebuie să ne amintim mereu:
“Aceasta este apă.”
“Aceasta este apă.”
Este incredibil de dificil să facem asta, să rămânem conștienți și vii în lumea adultă zi de zi. Ceea ce înseamnă că încă un mare clișeu se dovedește a fi adevărat: educația voastră chiar ESTE lucrarea unei vieți. Și începe acum.
Vă doresc mult mai mult decât noroc.